S-au făcut deja 10 ani de Aripi, nu știu când, nu mă întreba. Parcă a fost o clipă. Zilele astea când îmi pun fața între mâini să îmi controlez gândurile canibalice, îmi simt cu pulpa degetelor fața uscată și mă cert că ar trebui să mă mai ung cu cremă dacă vreau să îmbătrânesc frumos. La fel ca în prima zi când l-am auzit, Sunet prea Dactil răsună infinit în conștient și caut de toți anii trecuți să arăt lumii unde doare. Nu aș găsi cuvinte pe care să le știu a scrie să pot sublinia cât de important este albumul Aripi pentru mine, dar cred eu și pentru istoria muzicii românești. Yeah, I said it!

În ultimii ani am norocul să îl întâlnesc la câte o lungă plimbare pe Marcel Hosu (Voce/ Chitară Alternativ Quartet) - privilegii de Ardeal. Eu îl bat la cap cu trivia despre AQ și de ce toată lumea ar trebui să consume mai mult Neurosis, iar el încearcă să mă convingă să ascult mult mai în serios This Will Destroy You - S/T.

Alternativ Quartet pregătesc un nou album, Marcel a lansat recent o carte iar eu am rămas cu câteva întrebări nerăspunse după toți anii ăștia.

10 Ani de Aripi cu Marcel Hosu AQ /////// Poze de Avalon.

Nu știu sigur dacă ți-am mai spus povestea asta, că am fanboyed pe AQ mult timp de cum v-am auzit prima oară. Era acel concert din Iași, în deschidere la Luna Amară în club Hand. Acea hală plină de ecou și răceală, Mecca underground-ului Ieșean. Concertele fie erau răvășitoare, unde trupele țineau ecoului de urât, fie era Woodstock `99. În seara aceea Hand era arhiplin, vremurile înainte de social media. Și a început minunea.

Eram undeva în mijloc într-un grup de ieșeni gata de Dizident și ascultam ce sunete dubioase ieșeau de pe scenă, de la indivizii ăștia din deschidere. Țin minte și acum cum ascultam toți cu sprâncenele încruntate, rușinați de epifania muzicală ce se încolăcea între urechi și cum cineva din fața mea scria un mesaj pe telefon - Hai repede în Hand. Este o trupa aici cântă some pink floyd shit. (parafrazat după amintirile ruginite rămase în oase)

MH: Îmi aduc aminte foarte bine de concertul din Hand, am simțit reacția publicului ca fiind un cadou care ne-a impresionat profund. Îmi spunea Mihnea că au fost 600 de oameni. Țin minte oameni care dansau, un lucru de care îmi amintesc cu foarte mare drag. Nu știu cum am ajuns la stilul ăsta, un stil pe care nici nu știu cum să îl numesc. Pink Floyd shit se potrivește destul de bine pentru perioada respectivă, una în care lucram foarte intens la albumul Aripi.

Tocmai ce lansasem Liniștea Astupă Goluri, un album de care am fost nemulțumiți imediat după ce l-am lansat, chiar dacă avea unele piese bune. Eram concentrați pe noile direcții în care vrem să mergem, de asta am și lansat Aripi la nici 10 luni după aceea, dintr-o grabă și pasiune exuberantă și arzătoare. În mod interesant piesa Aripi, am descoperit acum, avea în momentul concertului titlul provizoriu The Doors.

Acordurile de bază, compuse de Silviu, cred că ne evocau o anumită spiritualitate prezentă pe alocuri în The Doors, chiar dacă Pink Floyd era trupul și sângele nostru. Cochetam cu ideea de a face un cover după Set The Controls For The Heart Of the Sun cu câțiva ani înainte, dar nu l-am făcut până la urmă. Cred că s-ar fi potrivit bine în playlistul acestui prim concert din Iași, al 21-lea concert AQ. Știu data și numărul precis pentru că încă mai am un folder cu toate playlisturile cu primele noastre concerte. Așa că pot să îți zic că am cântat:

1. Hopus
2. Speranță și Grâu
3. Însemnări la întâmplare
4. Pi
5. Liniștea astupă goluri
6. Apocnis vitro
7. Tosiga ii
8. Sunet prea dactil
9. Uite pe ce calc!
10. Aripi

În 2012 am fost să aud AQ la Bucovina Rock Castle. Era fix înainte de Când nu Cânt și cred că atunci am și auzi primele piese de pe album. Dar, în deschiderea festivalului au cântat o trupă faimoasă de coveruri Pink Floyd. Au băgat un set de 90 de minute + bis (doh) și au mâncat tot timpul trupelor rămase în festival în ziua aia, inclusiv AQ. Știu că ați avut un set foarte scurt, pentru genul vostru de muzică, fără bis fără nimic, deși, între noi fie amintirea, lumea era în delir. Dacă ești dispus să îmi alimentezi nevoia de dramă, mai ții minte ceva de atunci? Eu am o imagine în cap cu tine cărând un amp head imens Orange și făcându-ți loc printre oameni spre dubă.

MH: Legat de concertul de la Bucovina Rock Castle am niște amintiri foarte plăcute. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreo schimbare de program, dar poate că am uitat. Cred că am cântat atât cât era planificat, o oră sau 50 de minute. Avem o înregistrare de acolo pe care îmi face plăcere să o ascult. E un festival la care ne-am întoarce, plin de oameni faini.

[ nevoie de dramă nealimentată ]

Tot timpul am fost curios, cum ați ajuns la stilul AQ? E ceva cizelat și lucrat în timp sau o decizie conștientă - ”asta cântăm de acum”?

MH: Decizia de a cânta într-un anume fel a fost foarte conștientă și una asumată atunci când ne-am schimbat numele în Alternativ Quartet și am compus primele piese, prin 2007: Hopus, Liniștea Astupă Goluri, Pi etc. Voiam să facem ceva care să se înscrie în același spațiu cu Live at Pompeii. Era ceea ce iubeam și ceea ce ni se părea că trebuie făcut, ca un fel de imperativ. E important să treci prin aceste momente în care reușești să iei foarte în serios ceea ce vrei să faci, fără să devii îngâmfat sau arogant, dar crezând cu pasiune că ceea ce vrei să faci e foarte important, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru tine. Să lași pasiunea incontrolabilă să te conducă și să nu îți fie frică să te arunci în orb.

Știu că voi cântați împreună de foarte mult timp, cu mult înainte să audă cineva despre AQ în afara Clujului. General vorbind, care e procesul de compozitie în AQ și cum ajungeți la o formulă finală pentru o piesă?

MH: Sunt mai multe procese de compoziție în AQ. În perioada respectivă făceam aproape totul împreună, experimentând, învățând, studiind, uneori plângând. Acum e destul de diferit, viețile noastre s-au schimbat radical în ultimii 10 ani. Unele piese s-au născut într-un singur moment. Am compus Vinde-mi un apus în câteva ore în forma finală cu tot cu linie melodică și versuri. Alteori era un proces extrem de lent și dureros în care o piesă se metamorfoza de nenumărate ori, răbdare și epuizare care uneori dădea roade. Multe piese consider în schimb că nu au ajuns să aibă o formă finală și că ar mai trebui lucrate, dar vor rămâne pentru totdeauna șantiere deschise, resturi de idei neterminate care ni s-au părut finale doar din epuizare, momente neterminate ale vieților noastre pe care nu le vom încheia niciodată, pentru că nu mai putem reveni niciodată în același loc.

Pentru mine ca ascultător, sentiment pe care îl aveam și în urmă cu 10 ani, Aripi pare mult mai concentrat, evoluat. Nu știu ce alt cuvânt să folosesc, poate focused - comparat cu LAG. Cum era perioada dintre LAG și Aripi?

MH: Era o perioadă foarte intensă din toate punctele de vedere, cred că pentru toți și una de mari schimbări, cel puțin pentru mine. S-ar putea să fie mai focused pentru că am compus piesele într-o perioadă relativ scurtă. Un alt factor s-ar putea să fi fost faptul că am început să cântăm destul de mult pe scenă, ceea ce a schimbat radical spațiul în care ne aflam, atât fizic cât și emoțional. Arhitectura joacă un rol mult subestimat în muzică. Ne regăseam în postura în care voiam să umplem niște spații noi și necunoscute. Așa am ajuns să îmi schimb stilul vocal. Așa am ajuns să facem altfel de tobe, să folosim efecte diferite etc. Dar toate alegerile astea veneau din niște trăiri care nu erau în principal muzicale, ci aveau de-a face cu modul în care încercam să ne orientăm pe acest pământ, în și dincolo de el, descoperind viața în toată enormitatea ei, pas cu pas, împreună.

Ce înseamnă 6582738073?

MH: E titlul albumului, Aripi, în cod ascii: 65 - A, 82 - R, 73 - I, 80 - P, 73 - I.

Cum de ai ales să folosești linii de voce/sunete pe unele piese în loc de versuri?

MH: Mi se pare că unele momente muzicale nu necesită versuri. Aripi, partea a doua din Sunet prea dactil, dar și piese de mai târziu, Mulțumesc sau partea finală din Nu uita că te aștept, cred că sunt menite să nu aibă versuri. Nu știu de ce am simțit asta și nu pot să justific alegerea în totalitate, dar sunt convins că a fost alegerea bună.

Ești foarte particular în versuri. Pentru mine, cuvinte pe care nu le asociam cu nimic înainte de a mă lovi de muzica AQ, dintr-o dată îmi dau amintiri răvășitoare - Aripi, Moscova, Speranță, Grâu, Dactil și aș putea continua. De unde iți alegi cuvintele sau temele pe care le folosești în piese?

MH: Îmi place foarte mult să scriu versuri pentru muzică. Cred că e o provocare unică, să încerci să îmbini sens și armonie. Te confrunți cu niște limitări legate de limbaj care nu apar în nici un alt context, dar și cu o plajă radical nouă de posibilități de expresie, momente încărcate în care o silabă poate să schimbe totul. Mi se pare că mi-am dezvoltat un anumit simț pentru fonetică de-a lungul anilor pe care îl apreciez destul de mult, dar și o anumită atenție acordată vocii umane, acelui grain de la voix despre care vorbește Roland Barthes. Câmpul lexical mi s-a schimbat destul de mult pe parcursul anilor, chiar dacă încă simt apropierea față de anumite cuvinte. Cred că provin din contextul politic și religios în care am crescut și față de care am un raport în continuă schimbare. În ultimii ani am ales teme din ce în ce mai personale. Am ajuns să cred că filosofia nu are ce căuta în muzică și să intuiesc de ce spunea Matt Berninger că piesele despre iubire sunt profund politice.

Știu că ești nemulțumit de înregistrările Aripi, de ce? Ca ascultător, pentru mine e perfect și nu am observat niciodată neajunsuri tehnice. Dar eu sunt mai dintr-o bucată pe partea asta, dacă mă mișcă în vreun fel nu mai sunt așa atent la alte detalii de producție. Și dacă l-ai înregistra azi din nou, ce ai face diferit?

MH: Mi se pare că sună steril. Aproape îmi vine să spun că sunt ininteligible pentru cineva care nu a fost la un concert. Nu reușesc să capteze sufletul multor piese. Trebuia să le înregistrăm în alt fel, să le mixăm diferit, să le masterizăm mai agresiv. Am învățat multe în ultimii 10 ani și am ajuns să avem o ureche mai critică. Ne-ar plăcea la un moment dat să lansăm niște variante live ale unor piese, să reușim să imortalizăm un alt spirit al lor. Cred că dacă ar fi să facem acum ceva diferit, ar fi să încercăm să înregistrăm totul împreună. Sunt detalii interpretative care au foarte multe de suferit dacă nu cânți împreună. Să nu mai vorbim de inexactități. Cred în schimb că marele meu regret nu e legat de calitatea sunetului, care e relativ decent, ci de anumite versuri care au devenit necântabile. Cred că e frumos să lansezi 40 de piese când ai 20 de ani, dar din păcate vine la pachet cu faptul că nu știi când să taci. Ca și în muzica noastră, am experimentat destul de mult și pe plan liric, iar unele experimente nu au fost reușite, chiar dacă parte din versuri mi se pare bune, și pe unele chiar le iubesc.

Te gândești sau te-ai gândit vreodată la re-editarea/remixarea/remasterizarea albumului? Sau ce e al trecutului, rămâne al trecutului?

MH: Nu ar fi rău să reedităm albumul, dar cred că ar trebui reînregistrat ca să sune bine, nu ajunge un alt mix. S-ar putea să facem asta cu unele piese la care ținem foarte mult, cum ar fi Sunet prea dactil sau Tren.

Volumul de muncă AQ e destul de mare, într-un timp foarte scurt. În vremea aia de demult, apărea câte un material AQ odată pe an. Dacă nu mă lasă memoria, concertele în Iași însemnau și un album nou. Cum funcționa grupul de aveați așa mult spor?

MH: Cred că din disperare. Suntem niște oameni pasionali și muncitori. Am făcut ce ne place și asta a ieșit, o cantitate relativ exagerată de muzică, care trebuia selectată mai bine. Păcat că nu a existat o industrie muzicală care se ne susțină și să ne îndrume. Am învățat totul singuri, ce să facem și ce să nu facem, dar a venit prea târziu. Da, am cântat la Iași de 5 ori înainte de separarea noastră din 2013 și am lansat 4 albume, deci aproape un album nou la fiecare concert. Ne-ar plăcea să revenim la un ritm similar în viitor. Mi se pare plauzibil și poate chiar de dorit. Cred că deja suntem pe acest traseu.

Dacă nu e prea inconfortabil sau sensibil, de ce s-a oprit AQ așa subit după câțiva ani neîncetați de activitate migăloasă?

MH: Ne-am oprit pentru că am ajuns într-un blocaj, atât ca trupă, încercând să cântăm peste tot prin țară și prin străinătate prin cluburi uitate de lume, cât și personal, eu simțind nevoia să explorez alte laturi ale existenței mele. Așa că am plecat în Germania să studiez filosofie. Fiecare cred că s-a raportat diferit la acest moment și nu pot vorbi în numele celorlalți. Pentru mine nu avea cum să se termine decât într-un mod traumatic. Era ceva în care am pus toată pasiunea și dedicarea pe care o aveam. E foarte greu de spus de ce ne-am oprit, sau de ce nu am avut tăria de a continua, dar acum, în retrospectivă, cred că a fost o pauză necesară, atât personal cât și muzical. Chiar dacă am compus mai puțină muzică între timp, cred că am învățat și am asimilat foarte mult în acești ani. Aștept cu nerăbdare să lansăm următorul album AQ care să reprezinte cine suntem acum. Aceeași, dar totuși alții.

Ai anticipat pauza AQ? Nu pot decât să îmi deschid micul carnet al conspirațiilor și să spun că ne-ai pregătit în 2012 - 2013 de despărțirea AQ cu Când nu Cânt și Mulțumesc.

MH: Foarte interesant. Nu, nu cred că am anticipat despărțirea. Când nu când se referă la o altă abordare a actului creației, nu unul orientat înspre noile spații pe care voiam să le umplem, ci unul care încearcă să recreeze ceea ce era muzica pentru mine între concerte și între repetiții: un spațiu de expresie intim în care mi-am permis să expun alte lucruri pe care le simțeam, muzică pe care o cântam când nu cântam, piese pe care mă simțeam complet nud și care se adresau oamenilor într-un mod diferit: Tac, Nu pot să mint, Când nu Cânt, Nu uita că te aștept. Cred că e redundant să spun că e un album profund influențat de Sigur Rós. Piesa Mulțumesc este adresată unei persoane cu care am foarte mulți ani din viață și căreia îi voi rămâne veșnic îndatorat. E prima piesă de pe album, compusă deja prin 2011, anul în care ne-am despărțit.

[închide micul carnet al conspirațiilor la loc]

Cum a apărut Iglu? De ce a apărut Iglu?

MH: Iglu a apărut din mai multe motive. În primul rând, cred că din inerție. Am oprit activitatea AQ în 2013, dar tot în 2013 am intrat deja în studio cu Iglu și am înregistrat 7 piese. Până la urmă doar 5 din ele au ajuns pe albumul lansat mult mai tîrziu: Stasis III, IV, VI, IX și X, restul pieselor de pe el fiind înregistrare în 2017. Între timp nu mai există o diferență foarte clară între Iglu și AQ, suntem aceiași oameni chiar dacă muzica e diferită. Vom continua să cântăm unele piese de la Iglu în concertele AQ, dar acum focusul principal va deveni din nou AQ. Iglu e un proiect de care sunt foarte mulțumit și Stasis un album pe care îl ascult cu plăcere, în special piesele din 2017.

După Iglu, ce urmează pentru AQ?

MH: Vrem să lansăm un album nou. Sperăm să intrăm în studio la toamnă și să îl terminăm cândva la anul. Nu vreau să dau prea multe detalii, dar cred că pot spune deja că cel mai probabil va conține 16 piese, care sunt gata în proporție de 90%. Va fi neascultabil, probabil în jur de 100 de minute. După 10 ani în schimb, cred că putem să ne permitem să lansăm un album așa de lung. Unele piese sunt din 2014, altele de prin 2017-2019, iar altele foarte recente, la care încă lucrăm. Sunt foarte încântat de el din punct de vedere compozițional. Cred că e ceva nou din multe puncte de vedere, dar și un retur la unele trăiri și la un sound mai vechi. Îmi place să cred că e într-adevăr continuare poveștii Alternativ Quartet. Suntem entuziasmați și așteptăm să ne întoarcem pe scenă, dar cred că nu o vom face înainte să terminăm albumul, deci s-ar putea să mai dureze puțin. De data asta, încercăm să nu ne mai grăbim.

Sunt sau au fost câteva trupe din România care au desconsiderat o activitate în țară din cauza că stilul lor ar fi prea dificil (dar nu neapărat complex) pentru ca ascultătorii de aici să îl înțeleagă sau să îl promoveze. Se întamplă deseori ca cineva ce iși ia cu adevărat identitatea în propriile mâini, sau mai bine zis în propriul instrument, să se lovească de un perete, unul ce definește metaforic lipsa interesului pentru muzica lor din partea publicului/ascultătorilor. Și apoi ajung în punctul în care li se șoptește că stilul lor e mai potrivit pentru ”afară”. Țin minte că AQ are și puțină experiență prin ”afară” și a încercat limitele posibile umane în turnee. După tot timpul ăsta și, aș spune fără sfială, ca membru al unei trupe ce ne-a învățat care e simțul cu post rock-ul pe toți din generația mea, unde te situezi aici? Avem coloană vertebrală ca și scenă muzicală să ne ținem ceea ce e prețios și fragil sau trebuie să îi trimitem prin vest ca să fie cu adevărat consumați și băgați în seamă?

MH: Nu am desconsiderat niciodată activitatea noastră din țară. Dimpotrivă, ne e clar că ne adresăm unui public român. Cântăm în română și suntem foarte legați de acest spațiu. Nici nu m-am gândit să îmi fac o altă trupă cât timp am locuit în Germania sau în Franța. Ne considerăm o trupă românească de la A la Z. Cred că o anumită limitare a popularității noastre există, dar cred că e legată strict de faptul că încă nu am făcut muzică suficient de bună. Cred că muzica cu adevărat bună e foarte apreciată. Există atâtea exemple de trupe care au făcut ceva profund local care s-a dovedit a fi universal, Ágætis byrjun fiind poate cel mai extrem exemplu. Dacă trupele nu sunt apreciate, probabil că nu fac muzică suficient de bună, nu e vina publicului. Noi am lansat câteva piese bune, dar nu suficiente, iar piesele care au fost bune, nu au fost suficient de bune. Limitarea e în mod esențial de partea artistului din punctul meu de vedere. Nu știu dacă e prea corect ceea ce spun, sunt convins că nu se poate generaliza și că e nedrept față de mulți artiști care sunt realmente subapreciați, dar este ceea ce aleg să cred și ceea ce mă face să creez muzică nouă în speranța că va fi mai bună. E foarte important să fii critic față de propria ta muncă și să te trezești din somnul satisfacției nejustificate. Dacă se întâmplă să faci ceva valoros, nu e nimic altceva decât un accident fericit, dat de contextul în care trăiești. Muzica potrivită "pentru afară" mi se pare un gând fantasmatic, un afară care nu e un afară real, toate țările fiind suprasaturate de muzică, ci un afară mitic, muzică adresată sferelor cerești. Eu cred că trebuie să coborâm în concret și să facem lucruri hic et nunc. Trăim în lumea pe care o creăm, și dacă underground-ul românesc e responsabilitatea noastră, avem ceea ce facem. Oricine mă cunoaște știe că iubesc underground-ul românesc, am și făcut un playlist recent cu muzică românească, și sper să crească și să ofere artiștilor pâinea necesară pentru a putea continua. Avem nevoie de speranță și de grâu aș putea spune râzând. Și de iubire pentru muzică și pentru noi înșine.

Poți descărca gratuit muzica Alternativ Quartet de pe site-ul oficial al trupei sau poți cumpăra produse AQ de pe Supersomnic Magazin.

Alternativ Quartet - 10 ani Aripi